Cuvânt înainte

     Una dintre realizările majore ale societăţii româneşti după anul 1989 a fost aceea de reafirmare a demnităţii omului, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, precum şi a liberei dezvoltări a personalităţii umane printre valorile fundamentale ce caracterizează Statul Român. Nevoia ca acestor valori să le fie conferită o forţă supremă l-a determinat pe legiuitorul constituant să le consacre prin înseşi primele texte ale Constituţiei din 1991. Mai mult, conştientizând izolarea României din acel moment, prin dispoziţiile constituţionale, Adunarea Constituantă a deschis porţile şi a creat premisele integrării în societatea internaţională, printre altele şi prin garantarea protecţiei drepturilor şi a libertăţilor omului în conformitate cu tratatele şi pactele internaţionale la care România este parte.

     Prin dispoziţiile coroborate ale art.11 alin.(2) şi art.20 alin.(2) din Constituţie, conform cărora „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar în cazul în care „există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”, aceste dispoziţii convenţionale au dobândit un statut aparte, fiind situate, în ierarhia actelor normative, pe o treaptă echivalentă Legii fundamentale şi având preeminenţă asupra prevederilor interne, în măsura în care, aşa cum dispune Constituţia revizuită, reglementările interne nu conţin dispoziţii mai favorabile.

     În spiritul acestor texte constituţionale, după anul 1989, România a îmbogăţit ansamblul garanţiilor  şi modalităţilor de protecţie acordate drepturilor şi libertăţilor persoanelor, devenind parte la o serie de acte internaţionale în materia drepturilor omului.

     În acest demers se înscrie şi semnarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale la 7 octombrie 1993, zi în care România devenea membru al Consiliului Europei. Prin ratificarea Convenţiei şi a Protocoalelor  adiţionale, România a recunoscut oricărei persoane aparţinând jurisdicţiei sale drepturile şi libertăţile consacrate de acest instrument şi a acceptat, în acelaşi timp, dreptul la un recurs individual în faţa Comisiei europene a drepturilor omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii europene a drepturilor omului, subscriind astfel la un sistem internaţional de control [1].  Aşa cum observa Vincent Berger în prefaţa la prima ediţie în limba română a cunoscutei sale lucrări dedicate jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, această ratificare a avut semnificaţia nu doar a asumării unor obligaţii prevăzute de Convenţie în sarcina statelor semnatare, dar şi a „disciplinei”  care rezultă din litera acestui act internaţional. El anunţa că statutul pe care îl dobândea România prin semnarea şi ratificarea Convenţiei va însemna o „formidabilă sfidare lansată nu numai inerţiei unor instituţii şi ponderii pe care o au tradiţiile, ci de asemenea curajului celor cu răspundere şi bunăvoinţei cetăţenilor.”

     Eforturile nu s-au oprit în consecinţă aici.

     Treptat, dar cu paşi siguri, garanţiile internaţionale ale drepturilor şi libertăţilor omului au devenit pentru juriştii români un instrument aproape tot atât de des utilizat ca şi reglementările interne.

     O contribuţie esenţială în acest proces a avut-o Curtea Constituţională care, în activitatea sa de înlăturare a antinomiilor dintre legile interne şi Constituţie, a acordat, în virtutea prevederilor constituţionale amintite mai sus, prioritate reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului. Prin cele aproximativ 380 de decizii în care, în intervalul cuprins între anii 1994-2003, Curtea şi-a fundamentat o parte dintre soluţiile pronunţate pe textele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ea a contribuit la sublinierea importanţei acestor prevederi internaţionale în cadrul de referinţă al legislaţiei privind drepturile omului, dar şi la asigurarea unei juste interpretări şi aplicări a acestor norme de către instanţele judecătoreşti în lumina dispoziţiilor constituţionale ale art.147 alin.(4) care asigură caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.

     Mărturie a acestui fapt este şi numărul crescând al sesizărilor adresate Curţii Constituţionale, în care autorii obiecţiilor sau excepţiilor de neconstituţionalitate invocă prevederile Convenţiei, sesizări ce relevă o mai strânsă apropiere a juristului român de cadrul internaţional al protecţiei drepturilor omului, dar şi o mai bună înţelegere şi o mai adecvată abordare a sa.

     Pentru a răspunde acestor imperative, după ratificarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în 1994, Curtea Constituţională şi-a îmbogăţit an de an jurisprudenţa cu soluţii inspirate din practica instanţei europene pentru drepturile omului. Astfel, dacă, în perioada 1994-1999 numărul deciziilor Curţii Constituţionale în care se făcea referire la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului oscila anual între 6 şi 30, în anii care au urmat acesta a cunoscut creşteri semnificative: 49 în anul 2000; 73 în anul 2001; 73 în anul 2002; 97 în anul 2003.

     Prezenta culegere îşi propune să adauge încă un pas la contribuţia esenţială pe care Curtea Constituţională a adus-o în procesul de integrare efectivă a prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în ansamblul reglementărilor interne în materia drepturilor omului, prin asamblarea într-un tot unitar a celor mai importante dintre deciziile pronunţate în perioada 1994-2003, prin care Curtea şi-a exercitat rolul de garant al Constituţiei, raportându-se, prin mijlocirea dispoziţiilor constituţionale ale art.20, la prevederile Convenţiei. Scopul acestei lucrări este acela de a constitui un instrument util atât pentru cei care se află încă în curs de formare ca jurişti, cât şi pentru profesioniştii dreptului, în demersurile pe care le vor întreprinde pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor persoanelor. Ea îşi propune, în acelaşi timp, ca, punând în lumină acele decizii prin care Curtea Constituţională a subliniat obligativitatea prevederilor Convenţiei şi a interpretărilor pe care Curtea Europeană a drepturilor omului le-a dat acestor prevederi, să asigure ansamblului garanţiilor consacrate de acest act internaţional rolul cuvenit printre instrumentele ce stau la dispoziţia juristului român pentru apărarea drepturilor omului. În strânsă legătură cu acest obiectiv este şi dorinţa ca familiarizarea cu dispoziţiile textelor Convenţiei să conducă spre o  unificare a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti în procesul de interpretare şi aplicare a  acestor prevederi legale şi convenţionale. În fine, ţinând seama de ecoul profund pe care l-au avut asupra activităţii legiuitorului român, inclusiv asupra soluţiilor legiuitorului constituant, o serie dintre deciziile Curţii Constituţionale, culegerea de faţă poate fi privită şi ca o modalitate prin care această instanţă îşi aduce contribuţia la punerea de acord a legislaţiei interne, inclusiv a Constituţiei, cu prevederile internaţionale în materia drepturilor şi libertăţilor omului.

     Curtea Constituţională a avut ocazia de a se pronunţa în mai multe rânduri asupra legitimităţii prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în ansamblul reglementărilor privind drepturile omului aplicabile în ţara noastră, cât şi a importanţei şi a caracterului obligatoriu al acestui instrument internaţional.

     Astfel, Curtea Constituţională a examinat însăşi conformitatea prevederilor Legii nr.30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, cu dispoziţiile constituţionale. Prin Decizia nr.94/1996, Curtea a analizat criticile de neconstituţionalitate care priveau dispoziţiile art.3 din această lege, potrivit cărora, „În baza art.25 si 46 din convenţia menţionată, România recunoaşte dreptul la recursul individual în faţa Comisiei europene a drepturilor omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii europene a drepturilor omului în privinţa drepturilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi în Protocolul nr.4 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul Protocol adiţional al convenţiei, Strasbourg, 16 septembrie 1963, şi în Protocolul nr.7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984, pentru cauzele în care violarea drepturilor garantate de aceste texte intervine după intrarea lor în vigoare pentru România.”  Soluţia pronunţată de instanţa de contencios constituţional a arătat că acest text de lege nu poate fi considerat a fi contrar obligaţiei constituţionale de îndeplinire întocmai şi cu bună-credinţă a convenţiilor internaţionale, obligaţie prevăzută de art.11 din Constituţie, şi nici ca fiind contrară prevederilor constituţionale referitoare la prioritatea tratatelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului faţă de legile interne. În argumentarea acestei soluţii s-a reţinut că aplicarea jurisdicţiei internaţionale consacrate de Convenţie în cauzele anterioare aderării, aşa cum susţineau autorii excepţiei, ar reprezenta o încălcare a  principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de art.15 alin. (2) din Constituţie.

     În numeroase alte rânduri, instanţa de contencios constituţional a ţinut să sublinieze caracterul obligatoriu al prevederilor Convenţiei în ansamblul reglementărilor legale aplicabile în ţara noastră. Prin Decizia nr.146/2000, Curtea Constituţională sublinia că: „ratificarea de către România a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, a făcut ca această convenţie să facă parte din dreptul intern, situaţie în care raportarea la oricare dintre textele sale este supusă aceluiaşi regim cu cel aplicabil raportărilor la dispoziţiile din Legea fundamentală. Curtea constată, de asemenea, că această interpretare este în deplin acord cu dispoziţiile art.20 din Constituţie […].” Mai mult, prin Decizia nr.148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, Curtea a statuat: „calitatea României de parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori la alte tratate internaţionale are semnificaţia unei restrângeri a competenţelor autorităţii statale, o relativizare a suveranităţii naţionale.”

     În aceeaşi ordine de idei, Curtea Constituţională a ţinut să sublinieze caracterul obligatoriu al interpretărilor Curţii europene a drepturilor omului, în cele mai multe dintre soluţiile în care şi-a sprijinit argumentaţia pe dispoziţiile Convenţiei. Ţinând cont de acest fapt, instanţa românească de contencios constituţional nu a întârziat să reconsidere propria sa jurisprudenţă atunci când a constatat existenţa unor neconcordanţe între aceasta şi soluţiile Curţii de la Strasbourg. Dovadă a acestui fapt o constituie şi Decizia nr.145/2000, prin care Curtea  a statuat, în urma analizării practicii Curţii europene a drepturilor omului, că dispoziţiile art.174 alin.1 lit.a) din Codul de procedură penală, care interziceau dreptul inculpatului de a fi reprezentat la judecarea cauzei atunci când nu se poate prezenta în instanţă, nu constituiau o garanţie, ci, dimpotrivă, o restrângere nejustificată a dreptului său la apărare. Aceasta a dus la modificarea soluţiei pronunţate anterior cu privire la constituţionalitatea acestui text de lege.

     O contribuţie deosebită pe care Curtea Constituţională a adus-o la clarificarea sferei de aplicare şi a conţinutului drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie s-a realizat cu prilejul invocării, într-o serie de decizii, a dispoziţiilor acestui act internaţional, ca fundament al soluţiilor pronunţate. Este cazul garanţiilor consacrate de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care se referă la dreptul la un proces echitabil. În acest sens s-a arătat, în acord cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, că dreptul la un proces echitabil presupune, înainte de toate, accesul liber la o instanţă judecătorească. Interpretând, cu un alt prilej, dispoziţiile constituţionale consacrate de art.21, în spiritul pe care Convenţia îl conferă principiului liberului acces la justiţie prin art.6 par.1, cât şi în virtutea art.2 din Protocolul nr.7 la Convenţie, Curtea a statuat că, exceptând situaţia cauzelor penale, dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească nu reiese nici explicit, dar nici implicit din prevederile amintite ale Convenţiei, confundându-se dreptul la „un recurs”, (de fapt dreptul de a cere ceva unei instanţe) cu dreptul la o cale de atac.

     Interpretând dispoziţiile aceluiaşi art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a avut prilejul de a se pronunţa asupra mai multor texte de lege în raport cu cerinţa  respectării unui termen rezonabil de soluţionare a cauzelor, cu respectarea principiului egalităţii armelor între părţile litigante, a garanţiilor de care trebuie să se bucure acuzatul în procesul penal şi cu prezumţia de nevinovăţie. În acest din urmă caz, merită menţionată Decizia nr.317/2003 prin care Curtea a admis aplicabilitatea prezumţiei de nevinovăţie şi în materie contravenţională. Cu acel prilej s-a reţinut, potrivit practicii de la Strasbourg, că:  „În scopul aplicării prevederilor art. 6 din Convenţie, trebuie avute în vedere trei criterii: 1. caracterizarea faptei în dreptul naţional; 2. natura faptei; 3. natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii care ar putea fi aplicată persoanei în cauză. În aprecierea acestor criterii, în cauza Ozturk împotriva Germaniei, 1994, Curtea Europeană a drepturilor omului a stabilit că modul de definire a faptelor în dreptul intern are o valoare relativă, esenţială fiind natura faptei şi a sancţiunii. Curtea Europeană consideră ca pozitivă măsura dezincriminării, în "interesul individului", a unor infracţiuni mai puţin grave şi pentru care făptuitorul nu mai răspunde penal, putând chiar să evite procedura judiciară şi pe această cale să se elimine supraaglomerarea tribunalelor. Cu toate acestea, distincţia operată de statele europene între crime, delicte şi contravenţii nu este operantă, întrucât în sensul art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale toate aceste fapte au caracter penal şi, tocmai de aceea, prevederile sale garantează oricărui "acuzat" dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în dreptul intern. În sensul arătat, Curtea Europeană a drepturilor omului s-a pronunţat şi în cauza Garyfallou Aebe împotriva Greciei, 1997, în cauza Lauko împotriva Slovaciei, 1998, precum şi în cauza Kadubec împotriva Slovaciei, 1998.”

     Aceleaşi argumente, care duc la eliminarea distincţiei între domeniul penal şi cel contravenţional, au stat şi la baza soluţiei prin care Curtea Constituţională a statuat că principiul retroactivităţii legii penale mai blânde se aplică şi în cazul legii contravenţionale.

     Astfel, o excepţie de neconstituţionalitate a fost ridicată chiar de instanţa de judecată în legătură cu dispoziţiile unei ordonanţe care prevedea că o faptă săvârşită în trecut nu mai poate fi sancţionată dacă ulterior ea nu mai constituie contravenţie, instanţa susţinând că este un caz de retroactivitate a legii, neadmis de Legea fundamentală. Ţinând cont de asimilarea faptelor contravenţionale cu cele penale în jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile constituţionale privitoare la retroactivitatea legii penale mai blânde urmează a fi aplicate şi la legea contravenţională.

     Această soluţie a Curţii Constituţionale a fost impusă ulterior în Constituţia României cu prilejul revizuirii acesteia, prin extinderea excepţiei de la principiului neretroactivităţii legii penale şi asupra domeniului de reglementare contravenţional, astfel încât, în prezent, conţinutul art.15 alin.(2) este următorul: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”

     Acelaşi eveniment legislativ de o deosebită importanţă a marcat şi completarea art.21 din Constituţie cu noile prevederi ale alineatelor 3) şi 4), potrivit cărora: „Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”, iar „Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite” subliniindu-se şi cu acest prilej rezonanţa deosebită de care se bucură deciziile Curţii Constituţionale în opţiunile legiuitorul român, inclusiv ale celui constituant.

     Conţinutul pe care diferite instituţii de drept l-au dobândit ca urmare a interpretărilor pe care Curtea Constituţională le-a dat în lumina prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi pe practica Curţii de la Strasbourg, au contribuit în multe cazuri la modificări esenţiale aduse garanţiilor şi formelor de protecţie asigurate drepturilor şi libertăţilor persoanei.

     În acest sens, se poate afirma fără reţinere că, prin interpretarea dispoziţiilor Convenţiei, principiul egalităţii şi interzicerii discriminării, prevăzut de altfel şi de art.4 alin.(2) şi art.16 din Constituţia României, a dobândit, prin intermediul soluţiilor Curţii Constituţionale, noi valenţe în dreptul român. În acest sens, reconsiderând practica iniţială cu privire la această materie, Curtea a admis că acest principiu urmează a se aplica şi altor persoane care nu au statutul de cetăţean, aşa cum prevede art.16 din Constituţie. În argumentarea acestei soluţii, a arătat că prevederile art.14 din Convenţie nu fac nici o  distincţie între persoanele care intră sub sfera sa de protecţie.

     În interpretarea aceluiaşi principiu al egalităţii, instanţa de contencios constituţional, pornind de la o serie de decizii pronunţate  de Curtea de la Strasbourg, a reţinut că egalitatea nu înseamnă uniformitate şi că pot fi instituite tratamente juridice distincte pentru anumite categorii de persoane sau grupuri dacă există o justificare obiectivă şi rezonabilă. Mai mult, pe firul acestor argumente, a afirmat existenţa unui veritabil drept la diferenţă, ceea ce presupune însăşi necesitatea instituirii unui tratament juridic diferenţiat atunci când situaţiile de fapt sunt obiectiv diferite.

     Fără îndoială că garanţiile consacrate de Convenţie în vederea apărării dreptului de proprietate nu puteau fi omise dintre argumentele invocate de Curtea Constituţională în practica sa. În acest sens, apreciem ca fiind de o deosebită importanţă Decizia nr.70/2001 prin care noţiunile de „bun” şi „proprietate” au primit, în lumina practicii Curţii europene a drepturilor omului, o interpretare extinsă, statuându-se că protecţia acordată de art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie trebuie să acopere şi sfera acelor drepturi şi interese patrimoniale care nu se confundă neapărat cu dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale, aşa cum sunt garanţiile reale, clientela sau chiar un drept de creanţă, precum cel de a fi despăgubit.

     O deosebită importanţă pentru asigurarea unei jurisprudenţe unitare a instanţelor judecătoreşti a avut-o analizarea de către Curtea Constituţională a limitelor ce pot fi aduse diferitelor drepturi şi libertăţi fundamentale, avându-se ca punct de reper, alături de dispoziţiile constituţionale, atât dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg. Astfel, până la revizuirea Constituţiei, în anul 2003, aceasta prevedea că restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi se poate face prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prin interpretarea bazată pe tratatele internaţionale s-a ajuns la concluzia că sfera  de aplicare a acestor restrângeri este mai largă. Într-adevăr, Curtea, oprindu-se asupra limitelor stabilite de Convenţie în ceea ce priveşte posibilitatea ingerinţei statului în exercitarea unor drepturi sau libertăţi, a statuat că, în virtutea dispoziţiilor art.20 alin.(1) din Constituţie, aceste prevederi ale Convenţiei constituie un criteriu de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor constituţionale care reglementează restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. În consecinţă, acestea sunt esenţiale pentru determinarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale, al cărei conţinut trebuie interpretat în concordanţă cu norma internaţională. Prin Decizia nr.54/2000, Curtea a arătat că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, restrângerea impusă trebuie să fie prevăzută de lege şi să reprezinte o măsură necesară într-o societate democratică. În acest sens au fost amintite cazurile „Kokkinakis contra Greciei", 1993, „Handyside contra Regatului Unit", 1976, ori „Sunday Times contra Regatului Unit", 1979.

     Accentuând, prin mai multe decizii ale sale, importanţa acestor criterii pentru o justă stabilire a limitelor ce pot fi aduse unor drepturi sau libertăţi,  Curtea a influenţat însăşi concepţia legiuitorului constituant cu privire la necesitatea introducerii unor noi elemente de apreciere a legitimităţii intervenţiei statului, prevăzând în art.53 al Constituţiei revizuite că: „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

     Prin aceleaşi decizii ale Curţii Constituţionale, dreptul la libera circulaţie, obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile altuia, libertatea de exprimare, organizarea paşnică şi fără arme a întrunirilor, precum şi alte drepturi înscrise în Constituţia României au dobândit un conţinut care a avut efecte benefice pe planul realizării unei practici unitare în activitatea instanţelor judecătoreşti şi pe planul edificării democraţiei şi a statului de drept. Astfel, cu prilejul declarării neconstituţionalităţii unor prevederi prin care se instituia o taxă de trecere a frontierei în vederea constituirii unor resurse destinate protecţiei sociale, Curtea a reţinut că aceste dispoziţii legale aduceau atingere libertăţii de circulaţie la care se referă şi art.2 par. 3 din Protocolul nr.4 la Convenţie. De asemenea, având în vedere prevederile art.10 alin.2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Exercitarea acestor libertăţi ce  comportă îndatoriri  şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri  sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea  teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti” Curtea a acceptat restrângerile aduse libertăţii de exprimare prin incriminarea faptelor de calomnie.

     Un alt exemplu edificator în care deciziile Curţii europene a drepturilor omului, datorită  temeiniciei argumentelor, s-au constituit într-un veritabil izvor de drept pentru Curtea Constituţională şi, prin intermediul acesteia, pentru instanţele judecătoreşti, o reprezintă cauza prin care a fost supusă controlului de constituţionalitate o dispoziţie din Codul familiei în virtutea căreia acţiunea în tăgada paternităţii putea fi pornită numai de către soţ. Curtea Constituţională, având a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate a acestui text de lege, a considerat că interdicţia dreptului la acţiune, instituită de legea naţională pentru femeia căsătorită şi pentru copilul născut în timpul căsătoriei, era neconstituţională. Această soluţie a fost dată ţinându-se cont de art.8 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de argumentele Curţii europene a drepturilor omului prezentate în cazul Kroon şi alţii contra Olandei.

     În virtutea aceluiaşi articol 8 din Convenţie, care consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi pe practica Curţii de la Strasbourg, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 200 din Codul penal, prevederi ce incriminau relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex, subliniind în acelaşi timp necesitatea îndepărtării din legislaţia română a acestei fapte penale.

     Apreciem că toate aceste exemple sunt în măsură să creeze o imagine suficient de relevantă  asupra rolului deosebit pe care Curtea Constituţională l-a jucat, prin jurisprudenţa sa, în procesul de integrare a standardelor europene privind respectarea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor omului în cadrul juridic românesc. Aceasta s-a datorat, în parte, consecinţelor pe care activitatea Curţii le-a avut asupra reglementărilor interne ca urmare a efectelor obligatorii ale deciziilor sale, fapt ce a dus la îndepărtarea unor norme aflate într-un vădit dezacord cu dispoziţiile internaţionale privind drepturile omului.  Şi mai semnificativă apare influenţa pozitivă pe care jurisprudenţa Curţii Constituţionale a avut-o în procesul de legiferare. Justeţea şi temeinicia  argumentelor Curţii au constituit, nu în puţine rânduri, punctul de plecare al unor iniţiative legislative binevenite. Dovadă a acestui fapt stau însăşi dispoziţiile constituţionale al căror conţinut, aşa cum de altfel am arătat, a fost îmbogăţit, adăugându-se noi garanţii pentru drepturile şi libertăţile fundamentale, în spiritul celor consacrate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

     Contribuţia Curţii Constituţionale nu s-a oprit aici. Deciziile sale au constituit pentru juristul român un veritabil manual de interpretare a dispoziţiilor interne în acord cu prevederile Convenţiei şi cu jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, facilitând utilizarea acestui instrument internaţional în sprijinul protecţiei drepturilor şi libertăţilor persoanelor.

     Apreciem că, în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană, jurisprudenţa Curţii Constituţionale va juca un rol tot mai important în ceea ce priveşte respectarea şi asigurarea unei protecţii a drepturilor omului potrivit cerinţelor impuse de legislaţia europeană. Astfel, în timp ce noul Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa încorporează Carta drepturilor Fundamentale, el prevede, în acelaşi timp, dobândirea calităţii de parte a Uniunii europene la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a liberţilor fundamentale, instituind, în consecinţă, un sistem solid de protecţie a drepturilor fundamentale. Prin urmare, pornind de la obligativitatea reglementărilor europene şi de la ierarhia ce se va stabili între acestea şi legile interne, Curtea Constituţională va avea încă un temei pentru a-şi întemeia soluţiile pe dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În plus, va fi ţinută, în egală măsură şi de prevederile Cartei drepturilor Fundamentale.

     Desigur, exemplele pe care le-am prezentat reprezintă doar însemnele unei reflectări pe practica Curţii de la Strasbourg în jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Ne-am mărginit la aceste exemple pentru a arăta că precedentul judiciar în această materie este izvor de drept pentru instanţele româneşti, în sensul că judecătorul român nu poate pronunţa hotărâri judecătoreşti potrivnice celor adoptate de Curtea Europeană a drepturilor omului, fără a expune statul român unor sancţiuni dispuse de instanţa europeană care asigură respectarea drepturilor omului pe plan regional.

     Totodată, din această succintă prezentare, sperăm că poate fi dedus rolul Curţii Constituţionale de disipare în practica judiciară din România a valorilor constituţionale naţionale şi a modului în care acestea urmează a fi raportate la standardele europene, în special la cele cu care operează Convenţia Europeană a drepturilor omului şi jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg.

     În fine, un alt obiectiv pe care ni l-am propus are în vedere reflectarea în activitatea legislativă a activităţii Curţii Constituţionale, domeniu în care instanţa de contencios constituţional se manifestă ca un veritabil feed-back al proiectării funcţiei legislative a Parlamentului în spaţiul realităţilor economico-sociale, cu specială privire asupra respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

     Aşa fiind, activitatea de până acum a Curţii Constituţionale poate fi privită  chiar de către aceasta ca un exerciţiu şi o experienţă deosebit de preţioase pentru rolul pe care instanţa de contencios constituţional va fi chemată să-l joace în viitor ca una dintre instituţiile fundamentale ale unui stat care va avea toată îndreptăţirea să-şi prezinte cartea de vizită ca stat european.