ȘEDINȚE PUBLICE DE JUDECATĂ

Mai 2017
DuLuMaMiJoVISa
 123456
78910111213
14151617181920
2122232425
26
27
28293031   

COMUNICAT DE PRESĂ

27.04.2017

În ziua de 27 aprilie 2017, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.d) din Constituţia României, al art.11 alin.(1) lit.d) și al art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere următoarele excepții de neconstituționalitate:

I. Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 lit.c) din Legea nr.217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: „În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înţelege:[…] c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc;”.

În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „în cazul în care convieţuiesc” din cuprinsul prevederilor art.5 lit.c) din Legea nr.217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie este neconstituțională.

Curtea că a constatat că alin.(2) al art.20 din Constituție - care stabileşte că, în caz de neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile – instituie prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale faţă de legile interne contrare. Or, art.3 (Definiții) lit.b) din Convenția din 11 mai 2011 a Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, ratificată de România prin  Legea nr.30/2016, Convenție ce reprezintă un veritabil tratat privind drepturile omului, prevede că „violenţa domestică” înseamnă toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care se produc în mediul familial sau domestic ori între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima.

Prin urmare, condiția conviețuirii impusă de prevederile art.5 lit.c) din Legea nr.217/2003 persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, pentru a se putea emite un ordin de protecție,  constituie o neconcordanţă, în accepţiunea art. 20 alin. (2) din Constituţie, între legea internă şi un tratat privitor la drepturile fundamentale ale omului, situaţie în care textul constituţional consacră prioritatea reglementării internaţionale.

Așadar, sintagma „în cazul în care convieţuiesc” din cuprinsul prevederilor art.5 lit.c) din Legea nr.217/2003 contravine dispozițiilor art.20 alin.(2) din Constituție, prin raportare la art.3 lit.b) din Convenția din 11 mai 2011 a Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, ratificată de România prin  Legea nr.30/2016.

 De asemenea, Curtea a reținut că cerința conviețuirii, impusă de prevederile art.5 lit.c) din Legea nr.217/2003 persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii pentru a se putea emite un ordin de protecție,  este nerezonabilă, întrucât determină inadmisibilitatea cererii de emitere a ordinului de protecție, deși se constată exercitarea unui act de violenţă, de natură să pună în pericol viaţa, integritatea fizică sau psihică sau libertatea victimei și deși aceasta demonstrează în fața instanței că între părți s-au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii. Astfel, această condiționare contravine însuși scopului pentru care a fost adoptată Legea nr.25/2012, de modificare a Legii nr.217/2003, și anume crearea unui instrument juridic civil eficient pentru prevenirea și combaterea violenței în familie – ordinul de protecție, prin care instanța poate să dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre măsurile - obligaţii sau interdicţii prevăzute la art.23 din lege.

Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „în cazul în care convieţuiesc” din cuprinsul prevederilor art.5 lit.c) din Legea nr.217/2003 contravine și dispozițiilor constituționale ale art.22 privind dreptul la viață și la integritate fizică și psihică și ale art.26 privind viața intimă, familială și privată.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Tribunalului Timiș – Secția I civilă.

II. Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.252 alin.(2) teza întâi din Codul de procedură civilă și a dispozițiilor art.22 alin.(7) și (8) teza întâi sub aspectul sintagmei „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” din Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului. După sesizarea Curții Constituționale, prevederile art.22 alin.(8) din Legea nr.360/2002 au fost abrogate prin art.I pct.17 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.21/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr.360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.459 din 21 iunie 2016. Sintagma „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” cuprinsă în art.22 alin.(8) teza întâi din Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului este supusă controlului Curții întrucât, prin Decizia nr.766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.549 din 3 august 2011, Curtea Constituţională a statuat că sintagma „în vigoare” din cuprinsul dispoziţiilor art.29 alin.(1) şi ale art.31 alin.(1) din Legea nr.47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

Textele de lege criticate au următorul cuprins:

- Art.252 alin.(2) teza întâi din Codul de procedură civilă: „Textele care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, […] trebuie dovedite de partea interesată”.

- Art.22 alin.(7) și (8) din Legea nr.360/2002: „Competenţele emiterii actelor administrative privind naşterea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu al poliţistului se stabilesc prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, în condiţiile legii.

(8) În cazurile prevăzute la art.69 alin. (1) lit. j), precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop, poliţiştii pot fi puşi la dispoziţia unităţii pe o perioadă de cel mult 3 luni, timp în care vor beneficia de drepturile băneşti avute, cu excepţia indemnizaţiei de conducere, după caz[…]”.

1. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” cuprinsă în art.22 alin.(8) teza întâi din Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului, în redactarea anterioară intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr.21/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr.360/2002 privind Statutul polițistului, este neconstituțională.

Curtea a făcut referire la Decizia nr.244 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.469 din 23 iunie 2016, prin care s-a declarat neconstituțional art.78 alin.(1) din Legea nr.360/2002 potrivit căruia „Procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului se stabilesc prin ordin al ministrului administrației și internelor”. În această decizie s-a reținut, în esență, că, potrivit art.2 alin.(1) din Ordinul ministrului afacerilor interne nr.298 din 23 decembrie 2011, raporturile de serviciu ale poliţiştilor se pot modifica prin: delegare, detaşare, participare la misiuni internaţionale, transfer, mutare, împuternicire pe o funcţie de conducere și punere la dispoziţie și că elemente esențiale care conturează statutul profesiei de polițist sunt date în competența ministrului afacerilor interne care, prin acte administrative cu o putere juridică inferioară legii, este abilitat să reglementeze procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițistului ceea ce aduce  atingere dispozițiilor art.1 alin.(4) și (5) și art.73 alin.(3) lit.j) din Constituție.

Analizând  dispozițiile art.22 alin.(8) teza întâi din Legea nr.360/2002, Curtea a reținut că sintagma „precum şi în situaţii temeinic justificate, menţionate în actele administrative emise în acest scop” este neconstituțională, întrucât permite autorității administrative care emite actul pe care se întemeiază punerea la dispoziție să determine, după libera sa apreciere, care sunt cazurile în care se poate dispune punerea la dispoziție, completând astfel legea organică și aducând atingere art.73 alin.(3) lit.j) din Constituție.

De asemenea, Curtea Constituţională a reținut că, în jurisprudenţa sa, a statuat că o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul. Totodată, norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar, uniform, să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015). Or, în cazul de faţă, lăsând la latitudinea unei autorități administrative stabilirea unor elemente esenţiale ale raportului de serviciu al poliţistului şi, implicit, ale statutului acestuia, textul legal criticat imprimă un caracter relativ, nepermis, cazurilor de modificare a raporturilor de serviciu ale poliţistului.

Având în vedere cele menţionate, Curtea a constatat că prin delegarea unei atribuţii ce aparţine în exclusivitate legiuitorului către o autoritate administrativă sunt încălcate şi prevederile art.1 alin.(4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi cele ale art.1 alin.(5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la previzibilitatea şi accesibilitatea legii.

2. Cu unanimitate de voturi, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.252 alin.(2) teza întâi din Codul de procedură civilă și a celor ale art.22 alin.(7) din Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului.

Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și instanței care a sesizat Curtea Constituțională, respectiv Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Argumentele reținute în motivarea soluțiilor pronunțate de Plenul Curţii Constituţionale vor fi prezentate în cuprinsul deciziilor, care se vor publica în Monitorul Oficial al României, Partea I.

 

Compartimentul Relații externe, relații cu presa şi protocol al Curții Constituționale


« inapoi